Teoria Normalului Social Acceptat (inca o lectie)

on joi, 14 octombrie 2010
Madam de franceza profereaza la ora cu o siguranta de-a dreptul insolenta ca familia normala e aia cu mama, tata si copil sau copii. Cu acelasi ton impertinent madama intreaba: "Avem in clasa copii care provin din familii anormale sau sa zicem...dezorganizate?" Nicio mana ridicata. Madam :"deci sunteti toti normali."
Nu mi-e rusine ca n-am reactionat ca as fi intrebat-o daca e in stare sa aprecieze cat de pedagogic e ceea ce a intrebat. Pe urma as fi intrebat-o cu ce e mai buna o familie normala din viziunea ei decat o familie monoparentala, daca stie ce impact psihologic pot avea asertiunile ei lipsite de orice baza rationala si daca stie ca asta e o treaba sanctionabila.
Niciodara pana acum nu am simtit ca asta ar constitui vreun handicap pentru mine. Daca e sa stabilesc o diferenta intre mine si restul din familii normale, eu m-am maturizat mai repede, sunt mai serioasa, mai responsabila, mai sagace.
I-as fi raspuns, reiau ideea, daca nu eram convinsa ca e proasta. Ca daca n-ar fi fost atunci nu era capabila sa-si imparta elevii in normali si anormali dupa cat de impreuna sau de divortati sunt parintii. Divortul e divort si se intimpla intre 2 persoane, nu intre parinti si copii sau intre parinti si scoala.
La ce i-ar fi folosit lu' madam daca eram dintr-o familie unde sa zicem ca mama era drogata si tata era betiv? AIA e familie NORMALA?!?!?!
Inapoiatii de tipul asta nu judeca decat cum le e scris intre ochelarii de cal. Toate opiniile le au predefinite intr-un acvariu din care pescuiesc, pe rand, cate una adecvata contextului. Si din pacate, multe milioane de la noi mostenesc de generatii aceleasi refrene perimate.
Chiar e atat de greu sa treci si prin filtrul propriei gandiri?

Crampeie

on duminică, 10 octombrie 2010
Cineva mi-a aratat recent o fotografie alb negru, facuta acum vreo 40 de ani. Subiectul era un tip zambitor, fara riduri, senin, chiar dragut. 40 de ani mai tarziu, eu il cunosc pe tipul din fotografie. E albit complet, ridat de nu se poate si foarte ursuz, pastrandu-si insa cele 3 mari pasiuni ca in tinerete: fizica, muzica si echipa Rapid. Nu ma numar printre fanii lui pentru ca mie ca elev nu mi-a transmis nimic el ca profesor. Ba chiar m-a facut sa detest fizica.
Comparand ce era cu ce e acum, singura concluzie evidenta e ca timpul trece si trece nedrept de repede. Nu pot fac nimic ca sa-i opresc sau macar sa-i incetinesc trecerea, dar:
-imi pot optimiza deciziile, in asa fel in cat, daca apuc pensia mica tot pregatita de domnul Boc, sa nu regret multe din cele facute.
-mai pot alege sa iubesc cerebral, nu total, complet, abandonandu-ma pe mine. E frumos sa-ti pierzi capul dupa cineva, dar si cand te trezesti intr-o mare de singurate regreti enorm.
-pot sa-i apreciez mai mult pe cei pe care ii iubesc si-mi stau alaturi. Pot sa nu imi mai revars frustrarile aiurea.
-si mai ales, pot sa renunt la a visa ca o sa apara vreodata o EA care sa nu mai plece.
********************************
Mi-e tot mai teama ca nu voi avea niciodata un maine ideal. Un maine perfect sincronizat cu cei din jur. Mi-e teama ca dezamagirile pe care le-am produs mi se inscriu foarte adanc. Mi-e de-ajuns ca nu pot sa biruiesc in niciun domeniu pe care mi-l propun. Mi-e rusine ca esuez peste tot. Si eu ce fac? Ce stiu mai bine. Ma retrag sa citesc in coltul meu pana uit de propria viata. Nu citesc orice, dar as citi oricat. E singura cale pe care o stiu ca sa evadez din realitatea mea puternic afectata.
********************************
Daca as putea pret macar de o zbatere de gene sa ma mai uit in ochii tai (aici as fi pus cel putin un adjectiv expresiv si deosebit, asa cum te credeam si pe tine atunci cand eram indragostita) ti-as reprosa probabil ca mi-ai pangarit visul si mi-ai alterat capacitatea de a mai avea incredere in femei.
********************************
Azi am constatat cu o usoara surpriza ca in geanta port concomitent umbrela (acum cea de toate zilele) si ochelarii de soare cu toc cu tot. Poate e doar speranta mea desueta intr-o zi cu soare, atat la propriu, cat si la figurat. Sau poate am uitat doar sa fac ordine in geanta.

Lucruri care nu se mai termina

on joi, 30 septembrie 2010
La ora la care scriu, si cred ca e un fel de 6 dupa amiaza, e deja semi intuneric si ploua. E frig si pare-se ca teoria mea cu imbracatul mai multor straturi de haine subtiri in locul hainelor groase nu mai tine.
Septembrie....aaa...toamna, de fapt, n-a fost niciodata anotimpul meu preferat. Cand am plecat ploua, la pranz ploua, pe la 3 ploua, acum ploua, la noapte iar o sa ploua. Nu-s fan nici ploaie, nici frunze cazute (si chiar nu mi se pare nimic romantic toamna/nu pricep ce li se pare altora), nici mutre posomorate, nici fiinte mici,verzi si depresive ca mine, nici suflete frante sau condamnate pentru vesnicie sa nu fie revendicate de nimeni niciodata (tot asa ca mine). Nu-s fan nici sosete, dar vremea asta ma forteaza sa port.
Tin minte ca Septembrie nu mi-a adus niciodata ceva bun. Primul Septembrie cu iz dragutz a fost si primul spark gay. Dar pe atunci habar n-aveam ca altii cred ca e ceva anormal, de exemplu. Al doilea Septembrie cvasi dragutz a fost cand (cliseu!) m-am indragostit de profa de engleza. Mi-a fost ceva mai clar atunci, dar ulterior- 5 ani mai tarziu m-am intrebat ce mi-a placut la ea. Si mai incolo am priceput ca "la prima vedere" nu se explica logic niciodata. Al treilea Septembrie de care-mi aduc aminte e unul cand m-am indragostit tot asa, la prima vedere de o sagetatoare tot la fel de sagetatoare ca mine. Imi efortuiesc nitel memoria, parca era nascuta pe 23 noiembrie. Da, sigur atunci era, am gasit in agenda. Bine ca e notat, altfel eu nu-mi aminteam ca n-am mai vazut-o de vreo 4 ani si cam de atunci nici mesaje de ziua ei n-a mai primit de la mine. Nici nu merita, de fapt. Astea sunt cele mai semnificative luni Septembrie de care imi aduc aminte si
toate au fost scantei pentru dezaste emotionale latente. De fapt indragostitul este, in esenta, scanteie pentru prabusiri emotionale cu potential de catastrofa cosmica.
Sunt zile si oameni pe as da orice sa-i uit. Chiar luni sau ani intregi mi-ar face bine sa dispara subit si definitiv din memorie. Cu toate ca exact momentele astea m-au facut sa evoluez. Si chiar si asa, tot cicatrici se cheama. Aici intervine neinspirata mea terapeuta care zice pe deasupra ochelarilor ca numai sufletele prafuite, terfelite, cu o multime de cicatrici sunt valoroase. Dar chestia aia prafuita o am si eu. Si cand aia vine in contact cu orice persoana isi revarsa paronoia si reflexele de a se indoi de fiecare data.
Urasc sa-mi fie frig si vremea asta de toamna deja nu imi mai convine. Daca as conduce lumea, asa cum imi doresc de mult, mult timp, as da un decret prin care lumea sa treaca la manusi si fular incepand cu 15 septembrie. Dezvolt, asadar, tendinte dictatoriale.
Ma revolta din nou generatie de primate needucate si needucabile din care am nenorocul sa fac parte. Numai o primata poate sa scuipe un profesor, fie vorba intre noi, omul ala chiar are niste deficiente psihice, dar tocmai de AIA ar trebui tratat cu respect, mila si intelegere. Si eu de aia voi ramine neadaptata si neadaptabila intre oamenii grobieni, lipsiti de orice urma de educatie si de o minima toleranta.
Ma bucur. Prin urmare doar oamenii maturi, speciali, ma pot observa, vedea si pot ajunge sa ma cunoasca.
Inca regret ca nu am cu 20 de ani mai mult.

e prima lovitura puternica din viata mea

on vineri, 24 septembrie 2010
Durerea mea e infinita si lumea mea vrea sa se sfirseasca.
Din nefericire, voi supravietui. Inca o cicatrice adanca pe suflet, pe fata, pe trup.

back to school

on miercuri, 8 septembrie 2010
Prea murdara marea, prea innabusit bucurestiul.
Totusi pentru mine incepe o alta etapa in care personajul pricipal, adica eu, trebuie sa se decida asupra unor elemente importante pe termen lung si a unor elemente de tip "buturuga mica" pe termen scurt.
Anul asta am reusit sa nu-mi petrec 15 august la cta, probabil pt ca oricum n-avea rost (n-am considerat niciodata ca traditiile au rost, ci ca sunt mai degraba rezultatul unor pofte atavice, sa zicem asa) si trebuia sa break the habbit.
Sa zicem ca e deja o luna si fara tigari si ca n-o fac doar pt ca nu mai gasesc ce fumam.
Sa zicem ca ma gindesc serios sa ma fac pilot si sigur vocile din public zic "trebuie sa-ti facem avion pt pitici ca tu nu ajungi la mansa", "nu poti sa te tii de mansa daca ti se rupe o unghie" sau "de ce sa mori asa tinara" or stuff. De murit, fiecare poate sa moara doar o singura data, nu? Cine stie, poate pin' la urma-mi iese. Sa ma fac pilot, nu sa mor, got it.
Mi-a trecut vacanta fara sa ma odihnesc citusi de putin. Am sentimentul ca ma intorc mai obosita decit am plecat.
M-a lasat inspiratia, m-au parasit prietenii din motive stupide. Afterall, nu e placut sau sanatos, dar e reconfortant oarecum sa ma gindesc ca n-am totusi nimic de impartit la sfirsitul zilei cu oameni care au astfel de atitudini (si aici nu e vorba de homofobie) . Doar ca tipul asta de oameni ma fac sa devin si mai selectiva decit sunt deja in ceea ce priveste anturajul.
<b>Cum stii ca ti se intimpla ceva bun<b> (asta era undeva in drafturi-am luat-o si intergrat-o aici, am pus in paranteza check pt ca in prezent sunt facute, atunci erau doar perfectibile)
-Te trezesti in fiecare dimineata cu un zimbet imens pe fata chiar daca nu poti defini un motiv clar (check)
-Tresari + zimbesti la fiecare mail/mesaj primit (check)
-Esti amabila si cu oamenii pt care nu ai nicio umbra de simpatie (check)
-Ai cite un lapsus la momente unde de obicei nu aveai (check)
-Te gindesti din ce in ce mai des sa te lasi de fumat (check)
-Iti schimbi playlistul (check)
Ei, acum ca le-am indeplinit pe toate ramine doar sa ma intreb ce mi se intimpla bine.
Fir-ar, luni incepe scoala.
on marți, 27 iulie 2010
mi se scindeaza intreaga fiinta acum cind ceea ce sunt e diferit de ceea ce vreau.

In alta ordine de idei..

on sâmbătă, 24 iulie 2010
...ma gindeam zilele astea ca o jumatate din maxima care substituie subtitlul nu mai e valabila - partea cu dieting-ul.
Oare cu cealalta jumatate ce se va intimpla?

Mass media- prieten sau dusman?

on miercuri, 19 mai 2010
Mass media este totalitatea mijloacelor de infomare a opiniei publice.
Opinia publica este, conform prozatorului Martin Page, un spirit larg, pasionat de cotidian, care crede in politica, isi cumpara haine frumoase, urmareste evenimentele sportive, viseaza la ultimul tip de gadget si se uita la stirile de la televizor.
Pornesc de la premisa ca Romania se afla intr-o criza acuta de modele.

Care este contributia mass media la aceasta?
Mass media ajuta la propagarea unor false probleme cum ar fi:


  1. lupta impotriva terorismului, acest dusman invizibil orchestrat de o mana de arabi, ca raspuns la razboiul petrolului.
  2. invazia extraterestra sustinuta cu exemple ca sotia prim-ministrului nipon care nu numai ca face declaratii in prime time despre cum a fost rapita de extraterestri, dar scrie si o carte despre asta.
  3. lupta impotriva incalzirii globale, fapt ce nu poate fi stopat daca fiecare cetatean circula cu bicicleta, recicleaza si colecteaza selectiv deseurile- ci daca inchidem citeva sute, poate chiar mii de fabrici. crimele, violurile, furturile- pretexte lipsite de orice importanta care aglomereaza inutil mintea telespectatorilor.
  4. afisarea, promovarea ostetativa, eclipsanta a unor oameni de care vesnicia nu va auzi, a unor oameni lipsiti de cultura, morala, valori , cultivatori de gol, efemer si inutil care nu pot decat sa alimenteze delirul ignorantei prin exploatarea exclusiva a detaliilor de consum.
  5. mediatiarea excesiva a arestarilor politice intr-un stat care se vrea democrat pentru a face deliciul, a satisface gustul populatiei proletaro-comuniste de a vedea un capitalist la inchisare. In romania, orice om bogat e bogat pentru a a furat de la altii.
  6. afisarea preponderent negativa a minoritatilor: lgbt, rommi, unguri etc.


Unde s-a ajuns? La un ridicol cu numeroase si nelinistitare valente tacite. Nepostimul in floare, un tineret incult si preocupat de futilitati, nereceptiv la arta si cultura, incapabil sa-si sisteze legaturile cu un sistem batranicios si defect.

Azi nu e o zi de mai

on luni, 17 mai 2010
17 mai 2010, aproximativ 6a.m., la cafeaua de dimineaţa-neagră, simplă, fără lapte sau zahăr, de ceva timp- norii se îmbulzesc duşmănos peste oraş. Văd cîteva picături de ploaie-dacă nu curge pică. După cafea ritualul bine cunoscut: bloguri, site-uri, ştiri si citit. Plecat în grabă, cu părul semi ud, în schimb drept, prins metrou în ultimul moment. Coborît greşit, din viteză, ameţeală, aiureală, ieşit la suprafaţă, plouat cu găleata. Luat metrou încă o staţie, la romană nu plouat, nu picurat. Staţiile sunt în mod clar pe tărîmuri diferite.
E încă frig, zic că se mai încălzeşte. Pe vremea asta, în săptămîna asta, clar, trebuie să fie cald .
Ora 2:36 p.m.
E încă nedrept de frig, vremea asta sigur complotează împotriva zilei ăsteia împotriva homofobiei.
Ora 2:50 p.m.-nici măcar ţigările n-au gust pe frigul asta. Si o spun cu mîna pe tricou, pulover si jachetă.
Azi nu e o zi de mai.

Dragostea (intr)- o limba straina

on marți, 6 aprilie 2010

Muzica intr-o limba straina, Andrew Crumey, Editura Univers, 2009. O carte albastra, aparent terna; fontul titlului are niste reflexii gri care mi se par neprietenoase, neinspirate si nepotrivite. Dar, la urma urmelor, nu trebuie sa judecam o carte dupa coperta ei si titlul pare totusi interesant.

Am ales-o pentru ca eu traiesc prin muzica. Pentru ca povestea mea de dragoste cu muzica a inceput mai tirziu decit povestea mea de dragoste cu fotografia. Pentru ca oamenii nu prea asculta muzica decit atunci cind sunt indragostiti sau se despart. Si totusi, eu sunt putin altfel: daca intr-o zi nu au nici macar soneria telefonului, aia e o zi trista in calendarul meu.


La o prima vedere destul de superficiala, recunosc, m-am lovit de gustul amar al inconsecventei, o calitate pe care, trebuie sa recunosc, o pretuiesc atit atunci cind e vorba de oameni cit si cind vine vorba de carti, filme, muzica sau fotografii.

Cartea asta, repert, la o vedere straina, pare o colectie de povesti insiruite in mod aleatoriu, alternind citeva scene
cotiediene din viata naratorului, cu parti din povestire, destul de alambicate si foarte repetate, aproape sa te faca sa renunti.


Dupa primele 100 de pagini simtez dulcea nevoie de a ceda; ma plictiseste groaznic sa citesc si sa recitesc gindurile altora din simplu motiv ca pot coincide cu ale mele sau ma pot intriga. Cind treci de aceste pagini unde repetiiile te plictisesc dincolo de limita banalului, apare fugitiv o data sau de doua ori cuvintul "homosexual". Din ce-am citit eu pina acumcam una din 100 de carti dezvolta o situatia, o relatie tematica de la acest cuvint.De cite ori discut cu cineva de cultura comunitatii, ma gasesc deplingind lipsa persobajelor si a relatiilor gay din literatura non tematica.


In Muzica intr-o limba straina, naratorul, un fizician purtat de stiinta catre literatura, imi ofera o astfel de poveste, ce-i drept, tardiv, dezvaluirile constituind deznodamintul romanului. Robert, istoricul ii povesteste prietenului sau, Charles, ca era iubirea vietii lui. E cazul sa recunosc fata de mine ca habar n-aveam cine e autorul, iar despre carte n-aveam idee nici atit. Ceea ce ma incinta este ca un tip straight reuseste sa descrie o astfel de relatie departe de limitele febrile ale homofobiei sau romantismului. Il iubeste si atit. As putea spune chiar ca lipsindu-se de mijloace plastice tipul asta se apropie foarte mult de istoricul gay, aflindu-se intr-o oarecare complicitate cu acesta.Cred sincer ca e cea mai emotionanta poveste a unui roman care nu pare si zic eu ca nu este un roman gay themed.


Atunci cind am incercat sa-mi formez o parere, o directie data de acest roman m-am intrebat daca a-ti impartasi muzica, lectura, arta pe care o preferi cu o persoana cu care nu esti intr-o relatie, nu inseamna ca incepi sa te indragostesti de respectiva persoana...

Dezvat?Iubire?Cum sa ma dezvat?

on miercuri, 24 martie 2010
Pe 21 martie a fost ziua ta si s-au implinit 2 ani de cind ne cunoastem. Nici macar 2 ani de relatie. Relatie? Nu, chin, uneori al naibii de placut. Una calda, 20 reci, inghetate.
Mi-e greu sa ma gindesc la tine, ca identitate total diferita de mine. Si totusi, avem amintiri, foarte putine la numar, dar exista. Cum ma poti lasa in mijlocul unei lumi goale, in care incertitudinea monocolora a singuratatii poposita de neasteptate dupa plecarea ta ma determina sa fac tot felul de scenarii mai mult sau mai putin verosimile. Nu stiu ce e mai greu sa-mi imaginez: cum ar fi fost viata cu tine sau cum ar fi viata cu tine.Totusi, e nedrept de greu sa-mi imaginez viata cu tine.
Viata cu tine.
Scenariu I
Ti-ai dat seama ca indiferent in citi/cite o sa ma mai cauti, nu vei reusi sa ma recreezi in altcineva. Te intorci, ma faci fericita din nou, prin simpla ta prezenta si imi provoci, ca de obicei, cele mai adinci nelinisti atunci cind suntem si cu altii. Daca te uiti, daca nu te uiti la altcineva, daca eu chiar sunt de carton, daca tu chiar nu simti pe ce piedestal de ridicol ma ridici, flirtind cu altii/aletele in prezenta mea.
Scenariu II
Totul e bine, ultima furtuna dintre noi a fost inainte sa devii tu adult cu acte in regula. Locuim undeva, la etajul 2. Sau, mai bine, avem o casa pe plaja asa cum ti-ar fi placut tie.
Scenariul III
Vesnic nehotarita, viata cu tine ar fi fost o insisuire de amanti/amante regulate in perimetrul conjugal, fara stirea mea (stii bine ca ma prind foarte greu/semiotica relatiilor nu e tocmai domeniul meu preferat), relatia continuind din cauza dependentei mele, acest sclavagism modern cu numele de iubire.
Viata fara tine.
Singurul scenariu posibil.
Terna, monocolora, incolora, inodora. Neplacuta.O viata in care ar trebui sa-mi sterg din sistem miile de mesaje de la tine, sutele de ore vorbite, saruturile, atingerile timide. O viata in care ar trebui sa uit ca tie iti place cafeaua cu lapte si indulcita. Sau clatitele. Sau orice fel de chestie culinara care contine visine. Sa nu te sun, sa nu te caut, sa nu vorbim, sa nu stiu nimic de tine.
 
e groaznic, pe cuvint.
 

Iubirea nu e ca fotbalul*

on miercuri, 10 martie 2010
* Plec de la urmatoarea asertiune transmisa via sms de la o prietena care incerca sa ma consoleze: "Iubirea e ca o minge de fotbal. Cind nu o ai alergi dupa ea, cind o ai ii dai cu piciorul."

I. Nu putem compara iubirea cu o minge de fotbal deoarece:
  -Nu poti compara un concept, o idee cu un obiect. Asta contrazice legile logicii.
  -Iubirea e un concept complex tocmai pentru ca nu poate fi definita astfel incit sa-i acoperi toate valentele si laturile, pe cind o minge de fotbal e o banala sfera umpluta cu aer. Deci avem o contradictie comparind ceva care contine substanta, sentiment cu ceva cu aer, vid.
  -Cind intensitatea iubirii scade asta duce invariabil la disparitia ei. Nu poti sa o revigorezi pompind sentimente in ea.
  -Iubirea nu e conjugare de entitati abstracte. Daca desfaci o minge de fotbal o sa gasesti tot piele si aer, daca desfaci 2 suflete, niciunul nu va mai fi perfect. Indiferent ce facem in 2, ceva ramine mereu pentru omul ala indiferent cit de tari pretindem ca suntem pe moment.

II. Daca inscrii in pauza la fotbal nu se pune. Daca pui o iubire pe pause pentru un timp si in timpul ala inscrii in alte porti, poti foarte bine sa nu mai apesi play. Cel putin nu pentru mine. Am anumite principii vizavi de ralatii. Nu cred in rataciri temporare prin alte brate, buze sau paturi dupa care sa-ti aduci aminte ca ma iubesti.



III. Dupa iubire nu poti sa alergi sau sa dai cu piciorul. Persoanei, subiectului sentimentelor tale, poti insa. Totusi eu nu cred ca exista oameni care constient sa dea cu piciorul iubirii atunci cind presupunem ca iubirea e bilaterala, desi reciproca si nu exista imixtiuni externe cu miros de inselaciune.


**Amica respectiva e hetero, hetero, hetero. nu stiu de ce, dar aveam senzatia ca tipele hetero simt mai mult si mai intens si ca pot transmite cu acuratete mai multe emotii, mai diverse si mai profunde.
***Cea mai simpla definitie a iubirii am primit-o de la o tipa pe care am iubit-o in secret timp de vreo 3 ani. Si ea zicea asa: "Iubirea e doar un sentiment, dar atunci cind il ai e super." Habar n-ai cit de super a fost sa te iubesc trei, TREI ani fara nicio urma de reciprocitate, desi STIAI!
****Got dumped.2nd time it happens.
*****Astazi, 10 martie jurnalul meu implineste 2 ani de existenta. Uimitor.

Eu cred ca sunt un om cu principii

on miercuri, 10 februarie 2010
Eu nu-s de felul meu un om care sa accepte compromisurile de niciun fel. Nu inghit conceptul de spaga, sau de mica intelegere si mai ales, chiar daca nu-s out evit grupurile de cunostinte homofobe.
Se pare ca tot eu am pretentii prea mari de la oameni. Asa, in general, ma astept ca daca eu nu-ti fac nimic sa nu ma jignesti. Ma astept ca daca hotarim ceva sa nu mai revenim asupra deciziei sau sa o aminam.
De data asta e ceva diferit.
M-am hotarit sa pun pe roate un site in care sa implic mostly oameni de virsta mea, mai ales ca-s intr-un liceu care are pretentia ca sare de genunchiul broastei ca nivel de cultura, de deschidere la minte, de performante. Acum de pune problema ca am oamenii (o parte importanta din ei), dar ca echipa e homofoba de-a binelea. Si asta ma face sa ma simt nasol, parca uneori m-as ridica, m-as intoarce pe calciie si-as lua-o la fuga. E totusi munca mea, si nu-mi vine. E nedrept de dureros ca aceia pe care-i consideri prieteni loiali sa foloseasca cele mai injositoare jigniri la adresa celor ca tine. Am doar 3 posibilitati. Sa ma intorc pe calciie, sa inghit jignirile sau sa-mi fac coming-outul. toate trei sunt la fel de daunatoare. Prima ar insemna lasitate. Mi-as incalca propriile principii despre onestitate, incredere, sinceritate. Cea de-a doua m-ar face lasa, si asta chiar nu sunt. Ultima dintre ele m-ar face sincera, onesta, sincera, curajoasa, dar i-ar alunga. Uite o dilema la care n-am gasit solutie.
In alta ordine de idei, rezolutiile de an nou sunt legate de problema enuntata mai sus, de prietenii putini si homofobi, majoritatea de vreme buna. Ma doare lucrul asta. Alta rezolutie e legata de socializare. Imi mai doresc sa imi gasesc vocatia anul asta, ca la anul e deja prea tirziu. Vreau sa merg la marsul gayfest, dar ramine problema expunerii. A DRACULUI DE GREU DE REZOLVAT.
Am mai observat la tv conglomerari de non valori care fac show-uri pe tema unor relatii gay. Fie ca-i profa cu eleva, fie ca-i fotbalistul de la nu stiu ce echipa de care n-am auzit. Acum vreo luna parca mi-a iesit in fata ochilor o emisiune de la canalul turcesc, prezentata de etenul Cove. Fata lu' tata parca-i zice emisiunii. Si era acolo o tipa, lesbiana, si mai exact tomboy, careia ii placea de o colega. O cam hartuia. Si se duce eternul Cove la casa parintilor ei cu filmarile, le arata, apare si fata si atunci incep ambii parinti cu amenintari. La sfirsit scria ceva scurt cum ca intimplarile si personajele sunt complet fictive. Cum e posibil sa difuzezi o chestie care indeamna la violenta impotriva LGBT? Cum sa reactioneze parintele care afla ca fiul sau fiica e gay altfel decit violent daca asta vede ca fac altii la televizor? Si mai e ceva: sectiunea aia unde srie ca e fictiune ar trebui rulata cel putin 50 de secunde. Ca asa e ca un flash, nici nu te dezmeticesti bine si a si disparut. Si chiar exista oameni care cred ca susele astea sunt reale. Cum poate o televiziune sa produca o astfel de emisiune numai pt audienta? numai ca nea Vasile sa se uite si sa strige "huo poponarii " si tanti gina de la colt sa-si faca mii de cruci si sa rosteasca numele Creatorului in nestire, sa zica apoi ca da, gayi ar trebui "arsi, arsi mama, ca asa a fost cu Sodoma."
Simt c-am intrat in anul mortii. Nu ma simt in stare de nimic, mai mult, sunt dezamagita.
dar o sa-mi treaca, o sa ma resemnez, o sa trec peste.
Mai e o luna si ceva si incepe United States of Tara. Asta cred ca-i singurul lucru bun din anul asta.

Fiecare dintre noi merita circumstante atenuante

on joi, 7 ianuarie 2010
Chiar si..criminalii in serie.



Guilty by Reason of Insanity, Dorothy Otnow Lewis, 1998. e o carte care impresioneaza (nu neaparat in mod pozitiv) chiar si un om ca mine, perceput ca insensibil de catre majoritate. De asemenea, chestia asta mi-a schimbat radical si pentru totdeauna conceptia despre crima, pedeapsa si lege, exact asa cum promite editorul pe coperta a IVa.

Redactata intr-un registru stilistic impecabil, desi incarcat cu termeni de specialitate, cartea prezinta povestea autoarei, o psihiatra care studiaza cauzele comportamentului violent al delincventilor, apoi a unor condamnati la moarte precum Ted Bundy, Arthur Shawcross sau Mark David Chapman.

Pe parcursul inerviurilot prezentate in carte incepi sa simti mila pentru acestia, si nu dispret. M-am identidicat cu autoarea care se intreaba (obsesiv?!) cum de au unii puterea de a-si duce la indeplinire impulsul de a ucide.

In carte se concluzioneaza ca majoritatea cazurilor studiate au ajuns asa din cauza leziunilor cauzate la nastere, abuzurilor fizice si a perversiunilor sexuale duse la extrem in perioada copilariei de catre mame, tati, unchi, matusi, bunici, toate combinate cu accidente de masina, inechitate sociala, unilinta, degradare, discriminare si violenta dusa, de asemenea, la extrem.

Alt subiect fascinant pentru mine a fost prezenta cazurilor cind condamnatul avea personalitati alternative sau DID, cum ii zic americanii mult mai bine. Asta e si motivul principal pentru care am urmarit United States Of Tara, pe linga faptul ca ala mic, Marshall e gay.


Eu n-am ramas foarte linistita dupa ce-am terminat de citit asta. E de inteles ca sunt nolnavi, nu merita pedeapsa cu moartea, ci merita clementa, dar, dupa mine, nu trebuie eliberati.
Totusi, de vreo doua zile ma tot intreb cum poti, ca guvernator, sa semneni o astfel de sentinta. Mi se pare ca esti mai vinovat decit criminalul asta.

P.s.: Si daca poti vreodata califica o asertiune a unui nebun drept hazlie, atunci asta e: "Un "ODIOS" este un adorator al zeului scandinav ODIN."