Amor de cafenea

on luni, 28 februarie 2011
Mi-aduc aminte cam cum mă simţeam în prezenţa ta anul trecut. Timpul părea să se dilate odată cu apariţia ta şi o ora avea echivalentul în mult mai multe minute decât de obicei. Pulsul mi se dubla, obrajii căpătau o culoare roşu-rozalie, care nu-mi e caracteristică şi orice instinct de apărare se disipa instantaneu. Mă enerva să ne disturbe un telefon care suna, chiar dacă mi se întâmplă să fie o persoană la care ţin şi-mi plăcea să-mi amintesc detaliat întrevederile noastre. Până la urmă, asta e singura relaţie de care sunt capabilă: amorul de cafenea. De ce?
Pentru că e suficient de scurt ca să te ţină mereu interesată, pentru că e un cadru unde e greu să comiţi stângăcii, pentru că poţi să observi toate emoţiile persoanei şi, mai ales, ca o plăcere vinovată, poţi să observi când minte de-ngheaţă apele, dar are senzaţia că tu nu ştii că ea minte, chiar dacă simpla ei prezenţă în aceeaşi camera cu tine contrazice ce scoate pe gură .
Mi-aduc aminte că după ce te-am cunoscut nu mai dormeam noaptea. Văd acum că aş vrea să dorm non stop, şi asta mă face să cred că la mine, amorul şi somnul au o legătură, momentan nedezlegata mie.
Când eram mică şi aveam emoţii ( sau trac ) aveam palmele umede, chestie pentru care există un diagnostic cu o denumire alambicata, pe care sigur că nu-l mai ştiu. Şi, pentru prima dată după 10 ani, am simţit că mi se umezesc palmele când mă uitam şi, departe, de cealaltă parte a intersecţiei apareai tu. Bănuiesc că ar fi "dulce" (haha) să-ţi mulţumesc că mi-ai redat, pentru o scurtă perioada de timp, emoţiile.